Page 9 - 1909-19

Nrul 19, 1909. LUCEAFĂRUL 429
despre zarzavaturi; pe d-l Franţ părea a nu-1 s’a uscat, ar fi murit şi el de foame, singur
interesa nimic altceva. îmi răspundea ori în bordeiul Iui, dacă nu dădeau nişte pes­
mă întrebă cu fraze foarte elegante, ca un cari peste el. L-au ridicat şi l-au adus aici,
marchiz dintr’o tragedie a lui Corneille. Vor­ la cherhanalele din faţa noastră, li dădeau
bea despre lucrurile acestea domestice ca sălbaticii aceştia ai Deltei pâne şi peşte.
şi cum ar fi discutat afaceri de stat. Dar n’a mai trăit mult, s’a stins în scurt,
In vremea asta pregăti cafeaua şi o turnă a dus în mormânt taina vieţii lui.
în felegene turceşti. Mă ridicai şi eu uşor L-au dus oamenii într’o lotcă şi l-au în­
dela locul meu: gropat pe grindul pe care trăise vreme în-
„Vă rog, daţi-mi voe să vă ofer şi eu o
havană...
— Cu cea mai mare plăcere..." zise gazda
mea, luând cu două degete ţigara.
Am căutat să aduc vorba despre pricinile care
l-au făcut să pribegească aici în Deltă, despre
trecutul lui, despre numele, despre rangul lui.
Nu mi-a dat a înţelege că sunt nepoliticos,
însă a ştiut să scape foarte dibaciu de orice
lămurire, având aerul că-mi dă răspunsuri.
Totuşi, stând aşa de vorbă cu un om care-i
aducea aerul oraşelor şi-i amintea ţinuturile
civilizate, băgăm de seamă că eră mişcat. Îmi
ceru câteva ştiri asupra afacerilor publice din
Europa şi se interesă foarte mult de răsboiul
Ispano-American care bubuia atuncia pe mări.
„Spania este o ţară pe care au mâncat-o
călugării catolici, zise el, şi după ce-au mân­
cat-o, acuma o rumegă..."
înainte de a plecă l-am mai întrebat odată:
„Cum poţi dumneata trăi în asemenea singu­
rătate...
— Trăiesc foarte bine şi sunt foarte mul-
ţămit... îmi răspunse d-nul Franţ zâmbind
cu tristeţe. — Numai aşa câteodată mi-i urît
ş’atunci îmi aduc aminte de scrisoarea lui Pereche tânără săsească din Şelimbăr (Sibiiu).
Ovidiu, alt Dobrogean:
Parve, nec invideo sine me, liber, ibis in urbem... delungată. Acolo doarme ş’acuma. Revărsările
Ani plecat foarte uimit de pe grindul lui Dunării însă au mâlit pământul; bordeiul s’a
d-nul Franţ. L-am mai văzut pe urmă de risipit, s’a dus, nu se mai cunoaşte nimic,
douăori, treiori. Eră acelaş. Dar cine eră? sălbătăcia a cucerit grădina şi livada; ni­
Ridicam din umeri: Cine poate şti? — menea n’are să mai cunoască nici locul unde
De unde venea? Altă taină. — Ce dramă l-a hodineşte omul acela pe care cine ştie ce
silit să se exileze aici? — Tot taină. N’am tragedii întunecate l-au gonit din lumea ci­
ştiut niciodată nimic. — Cărţi n’aveâ. Re­ vilizată în aceste singurătăţi..."
viste, scrisori, nu primea. Nimenea nu-1 în­ *
trebase, nu-1 cercetase. Tovarăşul meu tăcu. Luna, printre nouri
Aşa a trăit acest om o vreme pe grindul subţiaţi, strecură o lumină tristă, care se în­
lui. Pe urmă bătrâneţa şi reumatismele l-au tindea ca un văl de taină peste lagune şi
îngenunchiat. N’a mai putut să-şi îngrijească peste grindurile tăcute.
Mihail Sadoveanu.
grădina, cânele Stop i-a murit, floarea roşie