Page 3 - 1909-20

P r o o r o c u l .
— închinare. —
Pustiul fără margini se ’ntinde cât e zarea, De-un zgomot surd tresare ca marea ’ntreaga gloată.
Piciorul calcă numai nisip şi piatră seacă... „Uenifi să-i cerem seamă!" Şi ’n valuri se porneşte...
Un veac de când poporul pe-aici avea să treacă, Dar iată că deodată în cale se opreşte
Un veac! Şi-acum în inimi pătrunde desperarea. Şi ca printr’o minune încremeneşte toată.
„Mai bine in robie, bătufi de asprul biciu, în calea lor răsare măreţul prooroc
Cărând pe umeri piatră", se tânguiau amar, Şi, înălfând toiagul în mână, el îi chiamă:
„Decât, usca(i de-al setei mistuitor pojar, „Ueniţi, veniţi cu tofii, că vreau să vă dau seamă!"
Sa ne albească încă şi oasele pe-aici!“ Lumină-i este fata, privirea-i e de foc.
Pe urma lui poporul veniâ ’n tăcere-adâncă...
O, mamă chinuită, tu înzadar te-apleci,
Şi la un stan de piatră el se opreşte ’n drum
Cu mânile zmulgându-ti mândrefea ta de plete,
Să verşi din ochi pe-odorui secat de cruda sete Şi, ridicând spre ceruri privirile, acum
De trei ori cu toiagul el a bătut în stâncă.
Un strop de alinare: chiar ochii tăi sunt seci.
Din piatra seacă unde toiagul a bătut
Şi iată, din muljime că se ridică unul
Ţâşnit-a apă vie: şi în genunchi căzură
Şi, întinzându-şi mâna, strigă cu aspru glas:
Cei chinui}i de sete, de pizmă şi de ură,
„Mai bine în robie noi tofi să fi rămas,
Şi tofi necredincioşii atuncea au crezut.
N’afi ascultat de mine, vă amăgi nebunul!"
» *
„A zis că el vă duce în \ara cea mai bună, O, Doamne, care ’n suflet ne-ai pus făgăduinţa,
A zis că vă aduce de sus făgăduinţa,... în jurul nostru astăzi pustiul iar s’a ’ntins,
Acum simfiti cu tofii ce-amară e căinţa, Căci focul sfânt din candeli şi din priviri s’a stins
Acum vedeţi că toate ce-a spus au fost minciună!" Şi ’n inimile slabe se clatină credinfa.
Azi toţi spre-aceeaşi rugă genunchii vin să-şi plece,
Azi toji de pretutindeni s’adună cete, cete,
Cei chinuiţi de-aceeaşi nepotolită sete:
O, nu lăsă, Stăpâne, izvorul viu să sece!
I. Borcia.