Page 18 - 1909-21

48C LUCEAFĂRUL Nvul 21, 1909.
m’am luat pe urmele caprei. Am căutat-o „Ei, acu pentru o capră îţi mai faci atâta
peste tot locul: şi pe moşia ciocoiască şi în sânge rău... Par’că cine ştie ce ai pierdut!...
pădurea mare a D o m e n i u l u i C o r o a n e i , Şi la urma urmei, de unde ştii că nu eră
d a d e g i a b a l . . . Par’că pierise!... M’am dus scăpată dintr’un parc boieresc îţi mai gă­
acasă cu inima acră... Nici nu mi-a venit seai şi beleaua!...
să mănânc de necaz!... — Şi eu cred că eră scăpată, că prea părea
îmi venea să rup arma şi s’o arunc în blândă... Ş'apoi trebue să se fi întors la
gârlă... M’am culcat şi tot nu-mi mai eşiâ cuşca ei, că altfel o găseam eu!“ căută să
din cap căprioara. M’am svârcolit până în- ne încredinţeze vânătorul care acum nu mai
tr’un târziu, fără să pot închide ochii. De­ vorbea cu atâta amăreală.
odată îmi veni gândul să mă duc să caut Ca să schimbe cu totul vorba, îl întrebai:
sălbătăciunea cu copoii... Repede sării din „Da ceva mâncare n’ai?“
pat şi mă îmbrăcai cât ai scăpărâ din piatră... Vânătorul se gândi puţin şi deodată izbucni:

Tineretul din Sâniosif la „învârtită* (1909).
Cu copoii după mine, am intrat în pădure. „Ei vedeţi!... Acu v’aşi fi dat carne de
Eră lună, de ai fi zărit şi sitarul din culcuşul capră!! Măăi, da prost am mai fost!"
lui. Am alergat ca un năuc. Desfundai toate Văzând că iarăşi începea să-şi mănânce
ascunzătoarele, dar degiaba, n’am dat de sufletul, ne luarăm rămas bun. Dar el ne
urma ei. petrecu până la podul Călmăţuiului, şi când
— Cum să dai! — zise unul din noi — capra să ne despărţim, ne întrebă cu o voce rugă­
nu-i iepure ca s’o întorci cu copoii. Ea când toare:
se porneşte, apoi o ia înainte; trece şi prin „Oare să mă coste mult drumul până la
oraş, dar nu se mai întoarce!... munte?.... Vreau să mă duc la o vânătoare
Să fie a dracului de capră! - oftă de capre, că până ce n’oi ucide una, nu mai
Bulbuc, aruncând o privire ameninţătoare am odihnă...."
spre braniştea din vale, care în umbrele Când i-am răspuns cam cât l-ar costă,
nopţii se lăţeâ dincolo de Călmătui, ca o Bulbuc plecă uşor capul:
pată uriaşă de păcură. — Să fie a dracului „N’am de unde!"
de capră că mi-a mâncat sufletul!" Şi se despărţi de noi oftând, ca şi când
Văzându-I aşa de amărît, căutarăm să-l sufletul i-ar fi fost încărcat de o mare răs­
mai îmbărbătăm. pundere...
Turn u-M ă g u r e 1 e. Al. Cazaban.