Page 18 - 1909-21
P. 18

48C                         LUCEAFĂRUL                 Nvul 21, 1909.
           m’am  luat  pe  urmele  caprei.  Am  căutat-o   „Ei,  acu  pentru  o  capră  îţi  mai  faci  atâta
           peste  tot  locul:  şi  pe  moşia  ciocoiască  şi  în   sânge  rău...  Par’că  cine  ştie  ce  ai  pierdut!...
           pădurea  mare  a  D  o m  e n i u l u i   C o r o a n e i ,    Şi  la  urma  urmei,  de  unde  ştii  că  nu  eră
           d a   d e   g i a b a l . . .   Par’că  pierise!...  M’am  dus   scăpată  dintr’un  parc  boieresc  îţi  mai  gă­
           acasă  cu  inima  acră...  Nici  nu  mi-a  venit   seai şi beleaua!...
           să mănânc de necaz!...              —  Şi  eu  cred  că  eră  scăpată,  că  prea  părea
             îmi  venea  să  rup  arma  şi  s’o  arunc  în   blândă...  Ş'apoi  trebue  să  se  fi  întors  la
           gârlă...  M’am  culcat  şi  tot  nu-mi  mai  eşiâ   cuşca  ei,  că  altfel  o  găseam  eu!“  căută  să
           din  cap  căprioara.  M’am  svârcolit  până  în-   ne  încredinţeze  vânătorul  care  acum  nu  mai
           tr’un  târziu,  fără  să  pot  închide  ochii.  De­  vorbea cu atâta amăreală.
           odată  îmi  veni  gândul  să  mă  duc  să  caut   Ca  să  schimbe  cu  totul  vorba,  îl  întrebai:
           sălbătăciunea  cu  copoii...  Repede  sării  din   „Da ceva mâncare n’ai?“
           pat şi mă îmbrăcai cât ai scăpărâ din piatră...  Vânătorul se gândi puţin şi deodată izbucni:



















                               Tineretul din Sâniosif la „învârtită* (1909).
           Cu  copoii  după  mine,  am  intrat  în  pădure.   „Ei  vedeţi!...  Acu  v’aşi  fi  dat  carne  de
           Eră  lună,  de  ai  fi  zărit  şi  sitarul  din  culcuşul   capră!! Măăi, da prost am mai fost!"
           lui.  Am  alergat  ca  un  năuc.  Desfundai  toate   Văzând  că  iarăşi  începea  să-şi  mănânce
           ascunzătoarele,  dar  degiaba,  n’am  dat  de   sufletul,  ne  luarăm  rămas  bun.  Dar  el  ne
           urma ei.                          petrecu  până  la  podul  Călmăţuiului,  şi  când
             —  Cum  să  dai!  —  zise  unul  din  noi  —  capra   să  ne  despărţim,  ne  întrebă  cu  o  voce  rugă­
           nu-i  iepure  ca  s’o  întorci  cu  copoii.  Ea  când   toare:
           se  porneşte,  apoi  o  ia  înainte;  trece  şi  prin   „Oare  să  mă  coste  mult  drumul  până  la
           oraş, dar nu se mai întoarce!...  munte?....  Vreau  să  mă  duc  la  o  vânătoare
               Să  fie  a  dracului  de  capră!  -  oftă   de  capre,  că  până  ce  n’oi  ucide  una,  nu  mai
           Bulbuc,  aruncând  o  privire  ameninţătoare   am odihnă...."
           spre  braniştea  din  vale,  care  în  umbrele   Când  i-am  răspuns  cam  cât  l-ar  costă,
           nopţii  se  lăţeâ  dincolo  de  Călmătui,  ca  o   Bulbuc plecă uşor capul:
           pată  uriaşă  de  păcură.  —  Să  fie  a  dracului   „N’am de unde!"
           de capră că mi-a mâncat sufletul!"  Şi  se  despărţi  de  noi  oftând,  ca  şi  când
             Văzându-I  aşa  de  amărît,  căutarăm  să-l   sufletul  i-ar  fi  fost  încărcat  de  o  mare  răs­
           mai îmbărbătăm.                   pundere...
                                              Turn u-M ă g u r e 1 e.  Al. Cazaban.
   13   14   15   16   17   18   19   20   21   22   23