Page 12 - 1909-22
P. 12

504                        LUCEA FĂRUI,                Nrul 22, 1909.

           eră greu, şi când a ajuns în deal, eră aşa  glas vioiu de se miră singur, n’aţi văzut
           de întărîtat, c’ar fi putut rupe în bucăţi pe  vre-un domn dela oraş zugrăvind pe undeva
           cel dintâi om ce i-ar fi tăiat calea.  pe aici?
            ...în faţă-i pajiştea poienii se desfăşură ca  Par’că  ar  fi  aşteptat  o  dojană,  aşa  au
           o pânză mare, schimbând în lumina soarelui  rămas amândoi copiii cu capul plecat; şi
           primăvăratec ape când verzi, când arămii,  când el i-a mai întrebat odată răstit, atunci
           când sure. De jur împrejur mănunchiuri de ăl mai mare, a ridicat puţintel capul, pri­
           capaci tineri, înrouraţi uşor de verde, se  vi n d u -1 par’c’ar fi vrut să-i numere nasturii
           prindeau în crâng, lăsând ici şi colo lumi­ dela palton, şi apoi a dat din umeri a neştire.
           nişuri ca ochiane în nesfârşit. Pe deasupra, Atâta tot.
           dealurile viilor, creşteau galbene, învrâstate  — Ce neghiobi! scrâşni Ştefan plin de
           regulat, par’că o mână uriaşă ar fi plivit în harţag şi porni mai departe ... „decât şcoli
           rânduri pădurile ce le-a încununat odată.  populare  mai  bine  întâi  o  alegere  între
            Cercetând golul, Ştefan umblă când tiptil  cei ce vor deveni părinţi." — „Căsătoria
           ca la vânătoare, când înfruntător prin locul fără copii, maică, e numai dragoste în şagă,
           deschis.                         şi... să ferească sfântul!" Cuvintele acestea
            ...„Ce? să-i cer socoteală? Să-l întreb de  auzite într’o seară dela mama Elenii, pe când
           ce mi-a luat nevasta? Dar dacă îmi va răs­ ei făceau planuri de călătorii pe câţiva ani
           punde: „am luat ce mi s’a dat“ am eu vre-o  înainte, i-au răsărit acum aşa deodată în
           dovadă de năsilnicia purtării lui?... Dovada!  minte abătându-i calea gândurilor.
           Ah nu! e îngrozitor! Să ai nevoie şi aici să   In seara aceea Elena se pieptănase pentru
           te lămureşti ca într’o afacere de negoţ...  întâia oară cu tâmple. Ce frumoasă eră! Cu
           Cum  ne-a  schilodit  legea!  Şi  ne-a  ajuns  părul aşa strâns ca de o alintare, avea aerul
           fire  toată  această  îngrădire,  în  care  nu  unui copil. Îşi amintea că în aceeaşi seară,
           încape nici sufletul nici inima. Unde e legea  când după masă s’au scoborît numai amândoi
           care ia în seamă, care poate înţelege şi ju­ în grădină, el a pornit să-i cânte numele
           decă ce se petrece în inima mea?... Delict  ca ’n  Mefisto a lui Boito, — pe când îi
           faţă cu sufletul!... Să mă duc la Dumnezeu prindea doi trandafiri roşii la piept; şi deşi
           să-mi dea dreptate!? Dar când firea mă în­ cântecu-i eră numai în glumă, totuşi după
           deamnă să mă feresc când dă cineva să mă câteva note, glasul începu să-i tremure, şi o
           lovească, când îmi dă puteri să gâtui fiara  împainjenire de lacrămi îi trecu ca o ceaţă
           ce sare la mine, nu e aceasta mai presus de peste ochi.
           paragraful cutărui prăpădit, care te scade   „Căsătoria fără copii e numai dragoste ’n
           la nimic, ca să te poată cuprinde? Acestea  şagă..." Da, numai un copil îngeamănă două
           sunt lucruri unde omul singur...  vieţi cu adevărat; şi dacă eu nu mi-am dorit
            Aproape de buza pădurii ceva brumăriu  urmaş, e fiindcă am iubit-o ca pe o jucărie.
           închis se plecă, asemenea unui om, într’o  Da  jucărie!  Teama  de  suferinţele  ei...  o
           parte şi ’n alta. Lui Ştefan i s’a părut o clipă  minciună pe care mi-o spuneam singur. Mă
           că va cădeâ jos, aşa gol i s’a făcut deodată temeam să nu o văz urâtă, diformă, mă te­
           în suflet. Apoi inima a început să-i zvâc­  meam că aşi pierde desfătările ei copilă­
           nească tare, şi valuri calde, ameţitoare i se reşti... Am iubit-o ca pe o amantă, nu ca
           ridicau spre cap, să-i spargă tâmplele. Neso­ pe nevasta mea. Cum putea o simţire aşa
           cotit, începu să alerge într’acolo; dar după de josnică, să tindă la înveşnicirea într’un
           câţiva paşi, recunoscu că pata aceea sură,  copil...  Ne  e  mai  deştept  simţul  decât
           ce se mişcă mereu eră doi băieţani ce se  gândul".
           hârjoneau lângă un braţ de vreascuri. îşi   Fără să-şi dea seama Ştefan intrase ’n
           încetini pe dată pasul şi ’n toată fiinţa simţi  crâng. Ii eră cald. îşi descheie paltonul şi-şi
           o uşurare, cu toate că mintea-i da să spună:  dădu pălăria pe ceafă. De sus, printre ramurile
           „dacă ar fi fost el!“            despoiate ale copacilor, o lumină scânteie­
            — Ia ascultaţi, măi copii, strigă el, cu  toare se răspândeâ slobodă, mărind par’că
   7   8   9   10   11   12   13   14   15   16   17