Page 22 - 1909-24

5f>2 LUCEAFĂRUL Nrul 24, 1909.
povestiri. Aceste înclinări uneori sunt curioase. Aşa nului, căruia nu-i eră încă scris să moară, ascultă
de pildă în Ca fraţii un bărbat îşi iubeşte nevasta Moartea cam cu părere de rău; dar el o înhăţă de
numai fiindcă e frumoasă când plânge. Un prietin al piept şi mătură cu ea pământul de vre-o două ori.
lui se îndrăgosteşte de ea văzând-o plângând şi amân­ A căzut atunci jupâneasa în genunchi şi s’a rugat de
doi găsesc o plăcere în a o face să lăcrimeze pentru iertare; apoi i-a dat înapoi mielul ce-1 luase, i-a dă­
desfătarea lor. Şi iată cum eră când plângeâ: „...buza ruit mulţi galbeni pentru neajunsurile ce i-a pricinuit,
începu să-i tremure, uşor, domol, ritmic, faţa i se în- în urmă i-a sărutat poala saricei şi vârful opincii...
vălură de o umbră purpurie, fruntea i se îngălbeni ca De atunci ciobanului i-au mers toate în plin. — Căci:
prăfuită cu palidităţi de polen, părul îi căzu pe frunte, lecuirea o găseşte omul, când caută răul chiar la
nările i se deschiseră vibrând ca aripile fluturilor, izvor, şi n’aşteaptă ziua cea de pe urmă a durerii...
gura cărnoasă i se contractă cu armonizări de statue, întreaga poveste formează un frumos episod.
ochii i se înnecau in mărgelelfe lacrimilor, înghiţea, „Chipăruş, feciorul babei" este „un puiu de om,
contenindu-se, tot chipul i se prefăcea deschizându-se mare cât lingura, da’ işneţ, mânia focului; sprinten ca
şi infloriâ ca potirul unei flori în încropirea soarelui o zvârlugă şi priceput ca un om învăţat tot la târ­
de dimineaţă". guri de cele mari". .Aşa puiu de om, negreşit, are
Am pomenit ce ni s’a părut mai interesant în vo­ să-şi scape sorioara din ghiarele Smeilor puternici la
lumul „Calea sufletului", în nădejdea că vom putea făptură, proşti la minte şi afurisiţi la suflete, cum au
trezi în cetitori curiozitatea de a cunoaşte mai de- fost totdeauna smeii.
aproape pe d-1 Caton Theodorian, cu toate calităţile „Niculcea", prea şiretul văcar al satului, când rupe
şi scăderile lui de artist. Oct. C. Tăslăuanu. o floricică din Floarea-fiorilor şi se împodobeşte cu
* ea, nu-l mai poate vedeâ nici un ochiu omenesc.
Tudor Pamfiie, Graiul Vremurilor, poveşti, Vă- Numai cu ajutorul acestei minunate flori îndrăzneşte
lenii-de-Munte, tip. „N. R.“ 1909. Un voi. de 185 pg. Niculcea să urmărească pas cu pas fetele de împărat
Preţul 2 lei. în căile lor prin codri de aramă, de argint şi de aur,
D-1 Tudor Pamfiie, care e şi redactor al revistei şi să le vadă fără a fi văzut, cum se apropie de
poporane din Bârlad cu numele „Ion Creangă", a mese încărcate cu fel de fel de mâncări şi beuturi,
întrunit in „Graiul Vremurilor" 17 lucrări, mai mări- şi cum Feţi-frumoşi şi Zâne împietrite, la un semn al
şoare şi mai mititele, dar în general izbutite. Putem fetelor de împărat, deodată învie şi se prind la jocuri
constată in volumul d-lui Pamfiie multe părţi de po­ şi cântece... Isteţimea lui Niculcea a făcut ce a făcut;
veşti cu gândiri ţărăneşti sănătoase, găsim adesea o aşa, că fata cea mai mică s’a îndrăgostit de flăcău,
limbă ce scapără de duh şi te cucereşte, — alăturea cum se îndrăgostesc fetele de împăraţi desmierdate;
cu întorsături meşteşugite şi locuri mai puţin fru­ - dar şi avea în cine se îndrăgosti, că flăcăul cela
moase, ca bunăoară: unele începuturi de poveşti, unde eră om ca oamenii, şi „pieliţă şi chip de graiu şi
se dă pe faţă sfătoşenia căutată a ţăranului, care a inimă ca la el, mai rar pe la creştini d’alde mine şi
mirosit ceva prin slovele cărţilor şi, drept urmare, îşi d’alde D-voastră“.
încarcă povestea cu găteli ce n’o prind. In „Soarele, Luna şi Luceferii" se spune povestea
* feciorului de împărat şi a celor trei fete de ţăran.
Ca să nu facem abuz de atenţiunea cinstiţilor ce­ Stăteau adecă fetele ţăranului „într’o grădină şi
titori ai „Dărilor de seamă" dela această revistă, nu lucrau şi vorbeau d’ale lor; şi ce vorbeau? Săracul
ne vom opăci, decât la câteva din poveştile „Graiului numără averea bogatului, popa se închină, vrabia
Vremurilor". Vom schiţă conţinutul unora dintr’ânsele visează lanuri de mălai, eu - povestitorul îi dau
şi vom înşiră mărgelele de idei şi expresiuni datorite nainte cu minciunile, iar fetele s’aprind de dorul dra­
minţii şi gustului ţăranului român. gostei, şi cred că tot ce sboară, se mănâncă. Trec eu
In „Veleatul omului" un cioban îşi aveă turmele pe lângă cele trei fete şi le dau bună ziua! Fetele-mi
la munte, acolo „unde nu calcă zapciii cu dările, nici răspund şi mă întreabă ce mi-i pasul â grabă? Eu
popa cu comândările, unde banul nu fuge, unde lu­ râd în mine şi mă duc napoi cu patruzeci şi opt de
mea nu suge". Cu toate acestea, mocanul n’aveâ ani! După mine trece feciorul de împărat vestit, cu
noroc Ia munte: oiţele i se prăpădeau pe rând. Dela puşca în spinare.
o vreme păgubaşul, ca să pună sfârşit nenorocului, Bună ziua vouă, trei fete frumoase!
îşi luă inima în dinţi şi porni pe urmele păgubitorului, — Mulţămim dumitale, bădiţă, ha ha ha!
care nu eră altcineva decât o jupâneasă, toată de os, — Şi de ce râdeţi voi, trei fete frumoase?
din cap până în tălpi, iar in spinare purtând coasa — Că umbli cu puşca prin sat, ha ha ha!
tăietoare de vieţi, — Moartea săraca. Şi mergând pe „Feciorul de împărat stă şi se uită la ele, — se
urmele ei, sosiră la sălaşul Morţii, din fundul pămân­ uită şi stă, şi din mijlocul drumului se trezeşte răzi-
tului. In sălaş ciobanul văzu cum arde mulţimea ne­ mat cu cotul de gard, cu capu ’ntre palme şi cu fe­
numărată de luminări şi candele, unele de aur sau tele de vorbă. Nu v’aş puteâ înşiră cuvânt cu cuvânt
de argint, altele de coajă de brad; la un colţ îşi găsi sfatul lor; dar, de bună seamă, că mănăstiri nu pu­
şi candela lui: eră plină, — dar ardeâ slăbuţ; în neau la cale. Eu, dela o bătaie de puşcă înainte,
grabă porunceşte Morţii, s’o cureţe, ca să lumineze ascuns după colţul gardului, mă uitam printre nuiele,
cum se cade. La vorba aspră şi încruntată a moca­ şi atâta an; văzut, că fata cea mai mică s’a înălţat