Page 9 - 1909-24

Nrul 24, 1909. LUCEAFĂRUL 549

Poveste.
Eră ’ntr’o dimineaţă din zilele lui Mai. „La gingaşa copilă cu chip frumos bălai
La răsărit, departe, măreţul zilei crai „A lăcomit şi cerul şi îngerii din rai.
işi trimitea potopul de raze aurii „O desmierdau cu ochii şi-o sărutau duioşi
Pe ’ntinsuri necuprinse de lanuri şi câmpii. „Pe părul ei de aur pe ochii ei frumoşi.
Prin iarba umezită de-ai zorilor fiori, „într’un amurg de seară un înger a venit
Se răsfirau pe şesuri covoarele de flori, „Şi-a dus copila blândă cu chipul ofilit...
Cu ’mpestriţate brâne pe mândrul lorvestmânt „l-a dat aripi de aur şi haină de zefir
Şi-mi trimiteau miresme pe undele de vânt. „Pe cap i-a pus cunună de flori de trandafir
„Să-mi las durerea ’n casă şi uşa să mi-o ’ncui „Şi s’a 'nălţat în zare... şi un şuier trist de vânt
„Urîtul să-l pun straje să fie-al nimănui; „Gemeâ de mila mamei rămasă pe pământ..
„în necuprinsul firii, sub cer senin şi blând, „Se ’ntunecâ văzduhul şi cerul înorat
„Să caut alinare amarului meu gând“, „Simţea par’că povara grozavului păcat...
Aşa mi-am zis vrăjită de razele din prag „De-atuncea rătăceşte plângând din loc în loc
Şi am plecat cu dorul, tovarăşul meu drag, „O mamă fără fată şi fără de noroc.
Spre florile din luncă, spre cântecul din crâng, „I-a mai rămas în lume, din ce i-a fost mai sfânt
Pe unde întristărei aripile se frâng. „Lâng’o biserecuţâ — o cruce şi-un mormânt."
*
în freamăt lin povestea uşor se depănă,
Şi ’n freamătul de codru cu glas tânguitor Pe frunze ’nlăcrimate duios se legănă,
Am desluşit povestea şoptită de-un izvor. Oftau încet stejarii blajini şi ştiutori
Spuneâ „de-o fericire" uimită stăm s’ascult: Şi ferega plecată şi tainicele flori...
„De-o mamă şi-o copilă din zile de demult
Cu ochii stinşi de jale, cu suflet înoptat,
„Când mână ’n mână vara la umbra lui veneau. încremenită ’n iarbă, am stat şi-am ascultat
„Prin ramuri păsărele voioase ciripeau în tremur de durere! — Povestea ce-mi spunea
„Şi toate ’nviorate păreau pe-atunci în crâng, Nemilostivul codru... eră povestea mea...
„Iar astăzi părăsite de dorul lor se stâng... Aurelia Pop.

în toamnă.
De ’nlăcrimarea razelor de toamnă înrourate flori, pe tăinuite
Cutremurată frunza se ’nfioară în graiul lor durerea vreau să-şi spună:
Şi-atâta jele mă cuprinde-atuncea Fiorii reci sfârşitu-le-a iubirea
Când vestejită vântul o doboară. Cu sărutarea razelor de lună.
Povestea ei atâta de duioasă Şi ’ndurerată inima mea plânge...
O înţeleg urzită ’n şoapta firii, Aveam atâtea doruri alintate
Şi mă cutremur multele ’nţelesuri în tremurarea frunzelor duioase
Ce părăsiţi îngână trandafirii. Şi-o dragoste — cu flori acum uitate.
Vidu Rusmin.