Page 2 - 1927-19
P. 2

560                                                                                      UNIVERSUL LT. ItRW
                                         Baladele vârstei de aur
                                                       (Hexametri)
                                                    III. ADOLESCENTUL
                                    Cine-ţi va spune vreodată de ce ai rămas astă seară
                                    încremenit sub suflarea de fier a nopţii ce cade ?
                                    Bolta se umple dc-atâtea scântei, întărâtate.
                                    Bolta se umple de-atâtea chemări săgetătoare.

                                    Tainice forţe nervoase se scurg din imensele spaţii,
                                    Fire de-argint, magic svârlite de fiece astru,
                                    Vin să se lege subtil de inima ta frământată,
                                    Inima, inima ta se simte furată de stele.

                                    Inimă, inimă, cine te vrea şi cine te cheamă
                                    De pe secretele ‘ntinderi ale lumilor albe ?
                                    Sigur, acolo te-aşteaptă zâmbind, ascunsă ‘ntre raze,
                                    O şcolăriţă pe care-o privişi, astăzi, pe stradă....
                                                                  EUGENIU SPERANTIA










                                                                                                     TROIŢE
                       ..  ,                „ „ ..                           Isvorul tămăduii’ii
                       Unde mor păsările                                                      pentru v. Nea gu

                                                                           Către veşnica fântână
                                                                           s‘au pornit doi orbi zâmbind ;
               Unde mor păsările sburătoare ?...                           tot ţinându-se de mână
                                                                           simţeau sângele svâcnind.
               Sau le recliiamă, oare,
                                                                           Şi simţeau sburând şoseaua
               Acel ce le-a dat sborul peste noi,
                                                                           ca o aşchie din rindeaua
               Ca să le adune ‘n paradisele-I de pene,                     soarelui scăpărător,
               Când moartea le surâde din antene ?                         că de albia luminii
                                                                           se lăsau furaţi vecinii
                                                                           spire isvor.
               Că din atâtea pasări, câte sunt,                            Dacă rătăceau drumeagul,
               Ca suliţele ‘n soare şi prin vânt,                          dacă poticneau în gropi,
                                                                           făcea ochi în vârf ciomagul,
               Nici una nu-şi dă duhul pe pământ,
                                                                           se sculau ca nişte snopi.
               S‘o vadă şi s‘o plângă muritorul                            Iar în visul lor himeric,
               Sau să-i arunce’ hoitul cu piciorul.                        tot uitând de întuneric,
                                                                           îşi ghiciră Dumnezeul;
                                                                           soarele stârnise parcă'n
                                                                           lacrămile lor un cearcăn:
               Acel ce le-a pictat cu roşu ‘n pene,                        curcubeul.
               Cu graiuri şi cu galbenuri — Selene,
                                                                           — Văd, strigă muindu-şi pleoapa
               Tot El, care le-a dat sălbatic cânt,
                                                                           la isvor bătrânul orb.
               Le strânge ‘n mare stol de pe pământ,                          Văd, a râs mezinul. (Apa
               Să-şi înflorească-apururea covorul,                         era aripă de corb).
               Ca să-l atingă — Domnul — cu piciorul.                      Dar lumină mai curată
                                                                           decât apa strecurată
                                                                           limpeziseră în gând ;
                                                                           şi sub huet de ocară
                                                                           orbii se îmbrăţişară
                                           MIHAIL' CELARIANU               tremurând.
                                                                                          MARCEL ROMANESCU
   1   2   3   4   5   6   7