Page 8 - 1927-19
P. 8

UNIVERSUL LITERAR
   296

                                             Calendarul Viei


                            VINICER                            Eu îl sărut cu dinţii şi poama lui cu sânge
                                                               Stropeşte pătimaşa iubire ce o frânge.
       —  „Ajuns în miez de toamna, îţi dai eu spaimă seamă,
      Când chiotă culesul în drumul lui spre cramă,            O,  toamnă, vrăjitoare mai tare decât moartea,
                                                               La tine intru'n slujbă cât mă va ţine soarta.
        Că despic lucrul viei vorbit-ai prea puţin.
      Şi totuşi — o, poete uituc — ce subiect plin             Dă-mi frunza ta ce sună cu galbenii din lună,
                                                               Dă-mi pe covorul foilor iar coborâtul oilor ;
       De poezie gravă aveai la îndemână :
       Cum viaţa peste iarnă adoarme în ţărână —               Dă-mi în zăvoi sitarii, pe mirişte ogarii,
                                                               Şi peste zarea drumului, albastru, sulul fumului;
       Ca omul diela ţară culcat în ţintirim
       (Dar taina adormirii acesteia n‘o ştim) ;               Dă-mi în iatac sulfină, pe ceruri dă-mi lumină,
                                                               Şi scâncetul cucoarelor pe liniştea ogoarelor ;
       Apoi Prier când vine pe-a Argeşului apă,                                        "i
       Cum săpătorii viţa pe dealuri o desgroapă ;             Şi dă-mi un nuc stufos, la umbră să stau jos
                                                               Să scriu pe fruntea gliei tot calendarul viei.
       Cum tremură golaşă ca pruncul şi-o botează
       Şi mierla cu un cântec şi soarele cu-o rază ;
                                                                                   B R U M A R
       Cum coardele le leagă vierul de arac,
       Cum taie joarda slabă şi lemnul prea sărac...
                                                                  Pe umeri iei sumanul şi flueri după câni.
                                                                   Poteca suc dealul prin via din bătrâni.
       Dar plânsul sfânt al vieţei, nu-1 vei cânta tu oare
       Cu lacrima lui clară, de ochi vindecătoare i
                                                                  S‘au înroşit cireşii, îngălbeniră nucii
                                                                  Ce străjue cu bruma de pe Brumar butucii.
       Dar despre sulfatare nu pomeneşti nimic,
       Nici despre boala viţei ce „filoxeră*' ‘i zic !
                                                                   Acolo unde chiot şi cântec fură'n toi.
                                                                   Răsună‘11 guri de pivniţi ciocanul pe butoi
       Cum vrei atunci, poete, ca un viticultor
       Din cartea'ţi să culeagă un sfat folositor —
                                                                   Dar soarele şăgalnic acoperă cu-aramă
                                                                   Şindrila putrezită şi muşchiul de pe crama
       Pe raftul librăriei uitată o să şadă.
       —  Da, Coane Milialacbe, o ştiu de mult. O cadă.
                                                                   Şi raza Iui de aur prin corzile de vii
                                                                  La strugurii luminii te'ndeamnă să mai vii...
       Cu must de tămâioasă mai bine să-mi aduci —
       Şi în ceardacul casei, în.tihna şi‘n papuci,
                                                                   Poete, te îmbată de-acuma doar cu soare.
       Ca Anton Păun de veseli când da de un nerod,               Auzi—scâncesc în ceruri, lung, şiruri de cucoare.
       Cu metodologie să bem al vieţei rod.
                                                                   Dar câinii tăi- sburdalnici alungă din tufiş
                                                                   Tărcate coţofene sbucnind în sbor pieziş.
                            BRUMAREL
                                                                   Zâmbeşti amar la pana de nea şi de cărbune —
       Cu soarele azi galben ca fagurii de miere                   Gândeşti la zile rele, gândeşti la zile bune,
       In jurul meu se'nchide un măr boltit de mere.
                                                                   La traiul vechiu ce calcă cu pasul tău tăcut
       Din ram eu rup ca‘n basme un rod de aur şi                  Pe-acest pământ pe care de mic l-ai cunoscut
       O pom vrăjit de. toamnă ,nu poţi să mă reţii.
                                                                   Şi te întrebi : zăpadă a început să cadă ?
       Prin ramuri desfăcute uşor de mâna mea                      Sunt iarăş coţofene ca pete de zăpadă.
       Zăresc comoara viei şi-odihna ci mă vrea.
                                                                   Te-opreşti să‘ţi razimi dorul de ulmii fără foi.
       Sub un butuc de viţă rămân culcat pe spate —                Te-opreşti să‘ţi flueri câinii şi toamna înapoi —
       Privesc în gol la cerul cu ape neschimbate,
                                                                   Revin în goană câinii, dar toamna nu mai vine
       In mână iau ciorchina cu bob de chilimbar                   Să-ţi culce la picioare credinţa ca un câine.
       Şi o ridic spre soare, sus — Raza lui cu jar
                                                                   Şi singur cu poteca şi câinii iar cobori
       Fantastic o pătrunde : e-un lampion aprins;                 Sub ceru‘n care-a iarnă scâncesc prelung cucori.
       Ii sug lumina dulce şi focu-i m'a cuprins.
       Beau soare — Dar un piersic cu braţul gol m'agaţă                                             ION PILLAT
       Şi îmi lipeşte sânul, pietros şi mic, pe faţă.
   3   4   5   6   7   8   9   10   11   12   13